Sa-mi aduc aminte de copilarie...

In postarea precedenta scriam despre indignarea mea. Eh, ea creste pe zi ce trece. Who the fuck cares...?


Am luat masa intr-un restaurant... aici in Kosovo... Nu as putea spune ca am avut grija copilului meu prea mult. Mi-am vazut de ”medalionul” din farfurie, am savurat machiato pana cand a reusit strumful sa-l verse(ceasca aproape plina). Nu e nimic asta... nu s-a uitat nimeni urat la mine sau la copil, au fost atenti, au venit, au sters.. etc. Am avut, pe putin 60 de minute pentru mine. Nu, nu... Strumful era cu noi...dar se juca intr-un spatiu special amenajat pentru ei. Saltele, caluti de plastic, leagane, casute in care se juca de-a bau-bau. Nu existau bariere de limba...copii au limba lor si mai nou, strumful meu a inceput sa vorbeasca prin semne, ca sa se faca inteles. S-a ciondanit cu ei, s-au iubit dupa. S-a plimbat cu masinutele, s-a dat tumba, a jucat baschet. Apoi a aparut o tanti tinerica, o fetiscana, care avea grija de ei. Mi-a zis ca ma pot duce la masa, ca e ea acolo... si copii se joaca. EU, leoaica, m-am dus sa vad ce face frumosul meu; se bate sau ba... se joaca... adica sa verifice mama, ce face odorul ei. Numai eu aveam aceasta problema, spaima ca s-ar putea lovi, bate...etc.

 



M-am intors la masa si mi-am vazut de conversatie.. si strumful meu era tare fericit dupa cum se poate vedea. Era in lumea lui, alaturi de jucarii, de copii, intr-un spatiu de joaca special amenajat, cum nu am vazut in Romania si probabil nu am sa vad intr-o mie de ani. Nu vorbesc de spatii comerciale , ci vreau sa vad asta intr-un restaurant sau intr-o banca( asa cum am vazut aici).